identităţi

Urâţilor, vă admir! Pentru că nu vă credeţi urâţi. Pentru că nu îi lăsaţi pe ceilalţi să vă vadă urâţenia. Pentru că prin asta deveniţi frumoşi. Jos pălăria!

Am văzut recent un film (She's Out of My League) în care personajul principal (Kirk) are ceva probleme de imagine proprie.

Nu voi atinge niciodată nivelul de neîndemânare al lui Kirk, mi se pare că arăt mai bine ca Jay Baruchel (ăsta este numele actorului, dar nu îl voi reţine în veci, probabil pentru că nici nu voi încerca) şi totuşi m-am identificat parţial cu personajul la partea de "stimă de sine".

Teoretic mă apucasem de mai demult să lucrez la capitolul de "not good enough for myself"... Teoretic. De fapt, cred că singurele momente în care îmi aduceam aminte de această "muncă în progres" erau când venea vorba în vreo discuţie de încrederea în sine. Adică rar.

Dacă ar fi să mă apuc pe bune de muncă, probabil că aş miza pe două chestii: m-aş uita mai mult în oglindă şi aş participa la mai multe jocuri sociale.

Dar deocamdată mă rezum la teorie.

PS: lumea vede doar ce îi arătaţi, ceea ce îi arătaţi depinde de ceea ce vă arătaţi vouă înşivă. Fiţi (un pic) mai narcisişti!